Helységek
Bălan
PDF Imprimare Email

Situat la o distanţă de 12 km de Sândominic, sus în valea Oltului, Oraşul Bălan este unul dintre oraşele tinere ale judeţului Harghita şi un centru industrial important al judeţului. Acest oraş minier se află sub versantele vestice ale Stâncilor de o frumuseţe pitorească, Piatra Singuratică şi Vârfului Ecem,  în valea îngustă a Oltului. Aşezarea este una izolată dar nu constituie o fundătură. Strada principală a oraşului continuă de-a lungul râului Olt, iar la campingul denumit ”Km 4” de la Gheorgheni se alătură drumului care leagă localitatea Gheorgheni cu Lacul Roşu. Aşezarea a fost ridicată la rang de oraş în anul 1954, însă până în anul 1967 a făcut parte din comuna Sândominic din punct de vedre administrativ. În anul 1967 a devenit un oraş cu drepturi depline.

Zăcământul de cupru de la Bălan a fost descoperit în secolul al XVIII.-lea de către un oier ceangău sărac pe nume Opra János. Mineritul însă are o istorie mai lungă în această regiune, datând din secolele XV.-XVI. În timpul domniei principilor transilvani nu s-a exploatat cupru, ci fier. Este un fapt cunoscut, că voievodul Bethlen Gábor a autorizat 150 de forjari, pentru ca aceştia să lucreze la Bălan. Zăcămintele de fier s-au epuizat destul de repede, în 1702, însă locuitorii de la Sândominic, sperând la un mic câştig, au mai continuat o vreme exploatarea minereului de fier rămas.

Exploatarea minieră, întreruptă pentru mai mult de o sută de ani, a fost repornită la începutul anilor 1880. Zăcământul de cupru a ajuns în posesia guvernului, iar mai târziu a fost cumpărat de către familia armeană Zakariás cu 5000 de forinţi, fapt ce a dus la înflorirea rapidă a industriei miniere. O societate pe acţiuni a vrut să cumpere mina, însă fraţii Zakariás nu vroiau să o vândă. Drept răspuns, societatea respectivă a deschis un nou abataj şi a ademenit muncitorii de la mina fraţilor Zakariás cu salarii mai mari. Cele două mine unite în acest fel au funcţionat într-un mod foarte productiv, aducând un venit uriaş. Mina, care asigura locuri de muncă multor locuitori ai Ciucului de Sus, a fost închisă în anul 2006.

Până la cumpăna dintre secole mica aşezare minieră s-a transformat într-o localitate cu peste 1000 de locuitori, majoritatea secui, şi câţiva muncitori sosiţi din Bucovina. Până în anul 1910 numărul populaţiei a crescut la 5391, dintre care numai 39 erau de altă etnie. Pe baza datelor recensământului din 2002 din populaţia de aproape 8000 de persoane a oraşului numai 2700 sunt de etnie maghiară.

În apropierea aşezării se află: izvorul Oltului, Piatra Singuratică deja amintită, Tarcăul, Hăşmaşu-Mare, ”Elveţia Secuiască” potrivit lui Orbán Balázs. Datorită acestor factori naturali oraşul şi împrejurimile acestuia pot fi considerate atracţii turistice. Din oraş încep numeroase trasee turistice, care duc spre stâncile sus amintite.

La nord de oraş, la o distanţă de 1 km, într-o ambianţă frumoasă, se întinde marele lac de acumulare al oraşului minier, care a fost creat pe râul Olt. Acest lac artificial este un loc îndrăgit pentru excursii.

 
Sândominic
PDF Imprimare Email

 

Cea mai nordică şi cea mai mare aşezare a depresiunii Ciucului De Sus este Sândominicul, care s-a format la punctul de întâlnire a trei văi lungi. Râul Olt, care vine din direcţia Hăşmaşului Mare se uneşte sub dealurile denumite „Nyáras” şi „Dorma” cu doi afluenţi din dreapta:  pârâul „Nagy-Lok”, care izvorăşte din Muntele Negru şi pârâul „Győrmátyás” („Szadokút”) care porneşte de sub Vârful Greţiş. Satul se întinde la punctul de vărsare al acestora, respectiv la intersecţia drumului naţional care leagă zona Ciucului de zona Gheorgheni şi a drumului judeţean care duce spre Bălan.

Este cea mai populată aşezare a Ciucului De Sus, numărul locuitorilor fiind aproape de 6400. Desigur, şi-a primit numele de la Sfântul Dominic. Aşezarea este situată într-un un loc mirific, cu vedere spre Hăşmaşu-Mare şi Piatra Singuratică. Prima atestare documentară a satului datează din 1567, unde figurează sub numele de Zent Domokos, cu 34 de porţi. În 1638 denumirea satului apare în formă latinizată Sanctus Dominicus.

Satul, care până la începutul secolului s-a suprapopulat, nu a mai putut trăi exclusiv din pământurile sale de calitate inferioară. În vederea extinderii teritoriului cultivabil locuitorii au săpat chiar şi pantele munţilor. Acestui lucru se datorează de exemplu suprafaţa în trepte a dealului Garados. Pentru familii, principala sursă de venit era, şi încă mai este, pe lângă efectuarea de transporturi şi arderea varului, prelucrarea lemnului şi mineritul. În afară de exploatarea şi prelucrarea lemnului şi exploatarea pietrei se desfăşoară la nivel industrial de peste 60 de ani şi producţia de piatră mozaic, a cărei material de bază îl constituie calcarul cristalin alb sau puţin gălbui din dealul Garados. Totodată, şi oraşul învecinat, Bălan, dar şi reşedinţa judeţului oferă comunităţii mijloace de existenţă.

După schimbarea regimului politic viaţa economică  a satului, agricultura şi cultura spirituală au renăscut. Un exemplu în acest sens este casa de cultură, care îndeplineşte mai multe funcţii. Putem afirma în general despre întregul spaţiu al Ciucului de Sus, că este o regiune păstrătoare de tradiţii, însă parcă satul Sândominic îşi păstrează într-un mod mai reprezentativ tradiţiile, datinile populare, dansurile, şi muzica populară. În sat funcţionează un mic muzeu, care prezintă atât modul de construcţie a caselor de odinioară, cât şi interioarele şi materialele textile specifice localităţii. Un bun exemplu pentru păstrarea tradiţiilor îl constituie festivalul cânepii care se organizează deja în mod tradiţional.

Biserica romano-catolică a satului a fost construită în anul 1798. Înainte de această dată şi locuitorii Sândominicului mergeau la biserica de la Tomeşti, şi era o vreme când cele două sate aveau un singur preot. Intrarea principală a bisericii de azi, respectiv ancadramentul cioplit în piatră al uşii sacristiei datează din secolul al XI-lea. Din secolul al XII-lea datează cristelniţa cioplită în piatră în stil roman, precum  şi vasul cu apă sfinţită. Din secolul al XV-lea datează aceea statuie a ”Fecioarei cu Pruncul Isus”, care este o creaţie a şcolii de sculptură de la Şumuleu şi care are trăsături similare cu cele ale altor statui ale Fecioarei din regiunea Ciucului. Din biserica veche s-au păstrat şi câteva casete picate, dar şi tabloul altarului cu aripi. Totodată, în biserica actuală se găsesc şi opt statui care înfăţişează diferiţi sfinţi.

La Sândominic s-a născut un om excepţional din Transilvania, episcopul de la Alba Iulia, Márton Áron. Pe zidul interior al bisericii, pe partea stângă, lângă intrarea laterală, o spectaculoasă sculptură în relief din fier forjat înfăţişează trăsăturile episcopului, care a fost botezat în această biserică.

În apropierea satului, în locul numit Pásztorbükk a fost ucis de către secui la data de 31 octombrie 1599 cardinalul Báthori András, principele Transilvaniei. Din cauza acestui asasinat papa Clement al VII-lea a blestemat comuna. La locul crimei a fost ridicată o cruce în 1816, care astăzi se află lângă zidul interior al bisericii, iar la Pásztorbükk s-a contruit o capelă. Comunitatea pocăită comemorează anual acest eveniment cu o slujbă. 

 
Tomeşti
PDF Imprimare Email

 

Satul Tomeşti se află la nord de Miercurea Ciuc la o distanţă circa 24 km. Este o aşezare străveche, numele acestuia este amintit deja în documente din secolul al XIV-lea. Aşezarea este limitată la sud de satul Ineu, iar la nord de Sândominic. Denumirea satului s-a modificat des în diferitele documente în care apare. În 1333 se numea Sacerdos de Sansto Thoma, în 1441 Zenth Thomas, în 1527 Zentthamas, în 1699 Szenttamás, iar în 1854 Csík Szent-Tamás.

Structura populaţiei satului a fost asemănătoare cu cea a comunităţilor aşezărilor învecinate: a fost alcătuită de primipili, secui liberi, iobagi. Diferenţa este numai faptul că la Tomeşti trăiau mai multe familii ridicate la rangul de nobili, de exemplu familiile Gurzó, Sajgó, Balaskó, Abafi, dar şi familia Lázár, membrii căruia s-au stabilit mai târziu la Lăzarea, îşi avea originea la Tomeşti.

Creşterea naturală a populaţiei aşezării a fost întotdeauna ridicată. Bözödi György a scris în 1938, că din punct de vedere economic satul Tomeşti se distinge de satele învecinate, fiindcă pământurile sunt de o calitate mai bună, iar bunăstarea locuitorilor este mai ridicată. Tot el a consemnat şi faptul că această bunăstare se datorează din păcate vânzărilor de proprietate.

Aşezarea figurează deja din anul 1333 în registrul pentru plata zecimilor papale, ca biserica-mamă a satelor regiunii Ciucului de Sus. Această biserică  a fost construită în evul mediu timpuriu conform legilor Sfântului Rege Ştefan I. al Ungariei, fiind astfel biserica comună a satelor din împrejurimi. La o distanţă de circa 500 metri de sat, spre nord-vest, la sfârşitul lanţului de culmi Garados, pe un mic deal, se află ruinele turnului bisericii gotice de la Tomeşti. Biserica  a fost înconjurată de un zid fortificat, iar partea interioară a acestuia a servit şi serveşte şi în prezent drept cimitir. În apropierea turnului se află ”Lacul fără fund” care este alimentat de un izvor cu apă termală. Turnul ciunt („Csonkatorony”) şi Lacul fără Fund constituie baza mitologiei locale a aşezării. Despre formarea lacului sus amintit circulă până în prezent o legendă în rândul persoanelor din împrejurimi.

Biserica romano-catolică în stil baroc a comunei a fost construită în 1778 şi este folosită până în prezent. Atunci, vârsta vechii biserici gotice a fost estimată la 400 de ani. Statuia de o rară frumuseţe a acestei biserici, care înfăţişează Fecioara, a fost transferată în biserica cea noua. Originalitatea acestei statui constă în faptul că datează din secolul al XV-lea şi provine din acelaşi atelier ca şi statuia Fecioarei de la Şumuleu. Pe faţadele bisericii se găsesc două statui: prima îl înfăţişează pe Sfântul Ştefan , iar cea de-a doua pe Sfântul Ladislau. Clopotul mijlociu, aşa-numitul „Clopot Hunyadi” a fost transferat din Turnul Ciunt şi este utilizat şi în prezent. Câteodată se poate auzi şi denumirea de „Clopot Mátyás”.

Mijloacele existenţiale tradiţionale, creşterea animalelor şi agricultura au fost completate de o formă specifică, unică a mineritului. Din locul numit Illonc, aflat la est de localitate, s-a exploatat cremene (cuarţit) de bună calitate, care a fost vândut fabricilor de sticlă de la Bixad şi Zălan ca material de bază al producţiei de sticlă.

Pentru foarte mult timp satul  a format o singură comună cu satele Ineu şi Cârţa, însă începând de 1 noiembrie 2003 figurează deja ca o comună separată. Este o aşezare compactă, cu 2400 locuitori şi multe străzi. Populaţia satului este în întregim de etnie maghiară şi de religie romano-catolică. Locuitorii se ocupă cu agricultura, cultivarea plantelor şi creşterea animalelor. Copii de la Tomeşti pot urma şcoala generală în satul lor, iar mai târziu îşi pot continua studiile la Dăneşti sau în Miercurea Ciuc. 

 
Comuna Cârţa (Cârţa şi Ineu)
PDF Imprimare Email

 

Cele două aşezări, Cârţa şi Ineu formează o singură comună până în ziua de azi, atât din punct de vedere administrativ, cât şi bisericesc. Aceasta este singura comună a microregiunii Ciucului de Sus, cele două aşezări care o alcătuiesc fiind două verigi din lanţul de aşezări caracteristic pentru această regiune. Nu s-au păstrat surse scrise legate de formarea satului Cârţa, însă deducând din procesul stabilirii secuilor în Depresiunea Ciucului şi din procesul transformării primelor aşezări ale acestora într-un sistem de sate, constituirea satului poate fi plasată undeva la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea. Denumirea originală a satului constituie un subiect de dispută, însă satul figurează deja în sursele scrise din anii 1400 ca Parohia Adormirii Maicii Domnului, fapt dovedit şi de biserica construită în secolele XIV-XV, împărţită cu satul Ineu până în ziua de azi. Însă şi atunci Cârţa a fost centrul parohiei Adormirii Maicii Domnului, ca şi astăzi. Comuna este traversată de râul Olt şi pârâul Székaszó, care se întâlnesc în partea de sud a poalelor dealului bisericii, la graniţa de nord a satului Cârţa. Resursele naturale ale satelor sunt foarte variate şi diversificate, deoarece limitele comunei se întind la o distanţă destul de mare spre nord, est şi vest.

Marile evenimente istorice s-au făcut simţite şi în comuna Cârţa, ca şi în restul localităţilor din regiune. Comuna a fost odinioară reşedinţă de comitat, iar acest lucru a influenţat stilul arhitectural al centrului acesteia. Frumuseţea îi este conferită de clădirile construite la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Pe baza datelor recensământului din 2002 numărul total al locuitorilor comunei se apropie de 5500, din care toţi (cu foarte puţine excepţii) sunt de religie catolică. Mândria comunei este biserica fortificată construită în 1444, care este una dintre cele mai frumoase construcţii ale Ciucului de Sus, atât din punct de vedere vizual cât şi din punctul de vedere al valorii culturale. În interiorul cercului format de limitele administrative ale comunei biserica ocupa un loc central. Acest lucru este valabil şi astăzi dacă luăm suprafaţa celor două sate drept teritoriu administrativ. Orbán Balázs scria despre această biserică:

„La marginea localităţii Cârţa, din muntele denumit Madicsa  se înalţă un deal stâncos din roci conglomerate, care este limitat la est de râul Olt şi la sud de pârâul Székaszó, iar pe vârful acestui deal se înalţă frumoasa biserică a Cârţei, care prin zidurile sale străvechi şi turnul său luminos constituie atracţia centrală a regiunii, fiind un  monument însemnat şi din punct de vedere arhitectonic.”

În sat funcţionează de mai mulţi ani farmacia, cooperativa de credit, filiala locală a casei de economii, care facilitează în mod semnificativ rezolvarea operaţiunilor financiare ale persoanelor fizice şi ale unităţilor economice şi comerciale. Păşind în secolul XXI. dezvoltarea a devenit şi mai spectaculoasă, deoarece datorită posibilităţilor de finanţare şi a conducerii comunei s-au realizat şi proiecte de proporţii mai mari (reţeaua de apă potabilă, reţeaua de canalizare a apelor menajere, consolidarea malurilor râurilor, etc.) Cu ocazia festivităţilor de ziua Adormirii Maicii Domnului din luna august a anului 2000 şcoala din localitate a fost botezată cu numele episcopului Mártonffy György, care s-a născut în această comună. În prezent funcţionează câte o şcoală şi o grădiniţă în amândouă aşezările comunei, în care învaţă în total 378 de elevi.

Cea mai importantă manifestare culturală a comunei Cârţa o constituie festivităţile ocazionate de ziua Adormirii Maicii Domnului, care sunt organizate în fiecare an, începând din anul 2000. Aceste festivităţi sunt legate de sărbătorirea hramul bisericii, ziua Adormirii Maicii Domnului, care este pe 15 august.

La Cârţa s-a construit primul patinoar în mediul rural din România, care oferă noi posibilităţi întregului Ciuc de Sus, atât pentru distracţie, cât şi  pentru sport, posibilitatea de a juca hochei pe gheaţă.

 
Dăneşti
PDF Imprimare Email

 

Avansând de-a lungul râului Olt, ajungem în satul Dăneşti. Localitatea este limitată la est de râul Olt, care se uneşte cu un afluent de la stânga: pârâul Lesőd. În Olt se mai varsă aici şi cu un afluent din partea dreaptă: pârâul Madicsa, la extremitatea sudică a satului Dăneşti. Aşezarea este traversată atât de un drum naţional cât şi de calea ferată, având astfel o foarte bună conexiune cu oraşul Braşov, dar şi cu Târgu Mureş.

De-a lungul timpului satul Dăneşti s-a contopit cu satele vecine: cu satul ”Olt-falva”, a cărui parte sudică se numea ”Oraşul”, respectiv cu satul ”Ábrándfalva”, care a fost devastat de tătari. Şi amplasamentul actual urmează modelul aşezărilor înlănţuite caracteristice Ciucului de Sus. Este separat de Cârţa numai de rambleul căii ferate.

Satul este o aşezare locuită încă din cele mai vechi timpuri. În zonele extravilane denumite ”Örvendő” şi ”Balázs kútja” au fost descoperite vestigii din epoca bronzului, în timp ce în locul cimitirului s-au găsit vestigii din epoca La Tene (cea de-a doua epocă a fierului). Istoricul Timos Sámuel, la începutul secolului al VIII-lea, a numit satul Dani Villa, adică satul lui Dan în limba latină. Prima atestare documentară a satului este relativ nouă, datând din 1567, când a apărut sub numele de Danffalwa, cu 43 de porţi. În documentele recensământul militar din anul 1614 figurează deja 106 familii, majoritatea secui liberi, primipili, care au servit în regimentul de grăniceri de la Frumoasa. În 1685 figurează sub numele de Dankfalva.

În secolul al XIX-lea numărul populaţiei satului a înregistrat o creştere bruscă. Din statisticile făcute de Venczel József reiese, că creşterea demografică a satului între 1800 şi 1935 a fost de 4101 de persoane, însă jumătate din populaţie a migrat din cauza lipsei mijloacelor de existenţă.

Principala ocupaţie a locuitorilor a fost agricultura şi creşterea animalelor timp de mai multe secole, însă pentru că pământul de aici, ca şi în celelalte sate din Ciucul de Sus, este de calitate inferioară, locuitorii din Dăneşti au desfăşurat şi activităţi suplimentare în vederea asigurării vieţii de zi cu zi. Printre acestea se numără şi mineritul, care a fost practicat împreună cu locuitorii de la Mădăraş, însă cei de la Dăneşti aveau şi propriile lor forje.

În partea estică a extravilanului satului Dăneşti se găsea lut de bună calitate, ceea ce a dus la înflorirea treptată a renumitei ceramici de la Dăneşti, care există şi în ziua de azi. Condiţia de bază a dezvoltării acesteia a fost lutul care se găsea în apropierea localităţii, şi care s-a dovedit o sursă inepuizabilă şi ieftină de materie primă. Denumirea satului Dăneşti aminteşte locuitorii din împrejurimi de două lucruri: de Băile Dugás şi de ceramica neagră. Amândouă au un caracter reprezentativ. Ceramica neagră se realizează din acelaşi material ca şi vechea ceramică de culoare roşie, însă în timpul arderii vaselor căldarea este astupată, astfel încât fumul să nu poată ieşi liber. Astfel fumul penetrează zidul vaselor atât în interior cât şi în exterior până la o grosime de 1 mm. Astăzi se realizează diferite vase decorative, de două feluri: roşii şi negre, amândouă din ceramică ţărănească neemailată.

Apa termală de 29oC, bogată în resurse minerale a Băilor Dugás atrage persoanele din împrejurimi. Aici funcţionează unicul ştrand din Ciucul de Sus, care este un loc de agrement îndrăgit în rândul tinerilor.

Satul Dăneşti a făcut parte din parohia „Csíknagyboldogasszony”(Adormirea Maicii Domnului)până în anul 1919.  Până la construirea bisericii slujbele se ţineau în sala mare a primăriei de astăzi. În anul 1922 oamenii de la Dăneşti au primit cadou de la cei de la Cârţa o statuie a Fecioarei, acest lucru marcând începutul construcţiei bisericii. Biserica catolică a satului a fost construită între anii 1922 şi 1935 în stil neogotic, devenind astfel cea mai tânără biserică din regiune. Hramul bisericii este sărbătorit în ziua Neprihănitei Zămisliri a Preasfintei Fecioare Maria, pe 8 decembrie.

Printre atracţiile aşezării se numără monumentul ridicat în apropierea bisericii în onoarea reginei Elisabeta, care este unic în tot Ciucul.

Tradiţiile sale culturale şi şcolare au o istorie de aproape 400 de ani. Şcoala generală a satului a fost extinsă cu un liceu profesional agricol de rang înalt. La Dăneşti se află singurul liceu din Ciucul de Sus, care oferă o şansă la educaţie pentru foarte mulţi tineri.

Tradiţiile populare ocupă un loc aparte în inima localnicilor. Acest lucru este dovedit de cursuri de dans popular şi de diferite programe de păstrare a datinilor.

 
«ÎnceputAnterior12UrmătorSfârşit»

Pagina 1 din 2
 

Hartă

 

Terkep

Eseménynaptár

Esemenznaptar

Atracţii turistice

No valid database connection You have an error in your SQL syntax; check the manual that corresponds to your MySQL server version for the right syntax to use near '' at line 1 SQL=SELECT title FROM jos_sections WHERE id =
Összes látnivalók >>