Néphagyomány
Népzene
PDF Imprimare Email


A népzene olyan dallamokból tevődik össze, amelyeket sokan és sokáig énekeltek. Az, hogy a magyar népzene ma is eleven valóság, annak köszönhető, hogy annyira eltér Európa más népeinek zenéitől. Kodály Zoltán szerint „A magyar népdal az egész magyar lélek tükre, a magyar nyelvvel egyidős, a magyarság történelme során kialakult és az évszázados – évezredes használatban csiszolódott népzenei hagyomány anyanyelvünkhöz hasonló érték. Benne mindannyian magunkra ismerhetünk, belőle mások is megismerhetnek bennünket”.

A felcsíki népzenét nem tudta semmi megváltoztatni, hiszen a nyelvvel, a táncművészettel, a hiedelemvilággal, a mesevilággal és a viselkedési formáinkkal bennünk élt, hozzánk kötődött és ma is a székelységünk, magyarságunk szerves részét képezi. Népzenénk mindig szorosan kötődött népünk életéhez, ezért annak feltárása nélkül nem kaphatunk teljes képet őseinkről.

A magyar népdalok szövegeire sokszínűség jellemző. A népdalvilág a kultúra egyik legváltozatosabb része, hiszem magába foglalja az emberek érzelmeit, örömét, bánatát, életmódját, ünnepeit, hétköznapjait, múltját, jelenét, jövőjét. A hagyomány számos változatban, sokféle szöveggel őriz egy-egy népdalt még egy ilyen viszonylag kis térségen belül is.

A felcsíki térség településeiről általánosan elmondható, hogy nagy figyelmet fordít népdalai, népzenéje, néphagyományai megőrzésére. Ezt a térséget viszonylag hamar elérte a polgárosodás, a kivetkőzés időszaka, mégis meg tudta őrizni népi kultúráját. Ezt bizonyítják az egyházi és népi kórusok, tánccsoportok, hagyományőrző egyesületek, tájházak, népi és fúvós zenekarok.

A zenekarok közül talán első helyen kell megemlítenünk a madarasi zenészeket, zenekarokat, akik talán a legrégebbi múltra tekintenek vissza a térségben. Csíkmadaras, bár kis falu, igen gazdag zenei életet mondhat magáénak., fúvós- és vonószenekarok generációi tanúsítják ezt. 1950-ben már létezett vonószenekar Váncsa Jenő vezetésével. A következő generációt a Miklós Márton által alapított hagyományőrző népi együttes köré tömörült zenészek jelentették. 1976-ban három zenekara volt a falunak, Biró Ernő, Váncsa Győző és Antal Elek prímások vezetésével. Ezt a sort bővíti az 1986-ban alakult kicsi vonószenekar, Antal Tibor és Csáki Elemér prímásokkal. A zenekarok különböző felállításokban a mai napig aktívak. Nóta- és népdalkincsük megőrzésének érdekében született a kezdeményezés, hogy a helybéli zenészek egy nagy zenekarba tömörüljenek, létrehozva a Csíkmadarasi Népi Zenekart 2006-ban, amely 14 tagot számlál. Műsorukba a magyar nóta remekei mellett olyan művek, feldolgozások kerültek, mint Brahms V. Magyar tánc, Kállai kettős vagy Marosszéki Táncok, Csíki népdalfeldolgozások, de mindezek mellet saját zenekari előadásokkal is büszkélkedhetnek.

A népi zenekar mellett mind a mai napig fúvós zenekar is működik Madarason. Miklós Márton nyugalmazott kántortanító, népdalgyűjtő, néprajzkutató visszaemlékezéseiből megtudjuk, hogy Miklós Gergely tizedmagával megalakította az első rezesbandát 1920-ban. A kis együttes hamarosan beépül a település művelődési életébe, fújják táncmulatságokon, farsangi rendezvényeken, majálisokon, temetéseken. A második világégés után kevés feljegyzés maradt a zenekar létéről és működéséről. A madarasiak zene és hangszerek iránti szeretete azonban megmaradt, bizonyítja ezt az évtizedek során különböző hangszeregyüttesekben játszó több tucatnyi vonós- és fúvóshangszeres. A fúvósok történetében 1990-ben új korszak kezdődik. Ügyszerető és anyagi támogatók bevonásával újraindul a zenekar. Vezetőjük, a falu művelődési mozgalmáért sokat tevő Miklós Márton, majd kevés ideig Urszuly Árpád karmesterek. A próbák rendszeressé válnak, a repertoár bővül. 2005-től Köllő Ferenc ( Bartók Béla emlékdíjas ) karnagy irányításával a minőségi muzsika és előrelépés a zenekar fő célkitűzése. Repertoárjában a zenei stílusok majd mindenike meglelhető. A jelenleg 30 tagú zenekar rendszeres résztvevője a különböző hazai és külföldi nemzetközi fúvósfesztiváloknak, rendezvényeknek.

A szomszédos Csíkdánfalva szintén rendelkezik zenekarral. A Csíkdánfalvi Ifjúsági Fúvószenekar 2005. május 1-jén alakult, amikor Bartalis Lajos csíkdánfalvi lakos közbennjárására, Schuller Péter és Marrfy Gabriella svájci támogatók pénzt biztosítottak fúvós hangszerek beszerzéséhez. A hangszerek beszerzése után toborozó felhívás jelent meg a helyi TV csatornán, melyre 13 személy jelentkezett, így létrejött a zenekar. A zenekar célkitűzései között szerepel a hagyományőrzés, azaz a már 50-es években létező fúvószenekar tevékenységének újraélesztése és folytatása, valamint e hagyománynak úgy belföldön, mint külföldön való ismertetése, továbbá a közösségépítés, tekintettel, hogy az egy célért való tevékenység és a falunak a különböző rendezvényeken való képviselete erősíti az összetartozás érzését. A zenekar jelenleg 33 tagot számlál, akik mind 15-50 év közötti csíkdánfalvi lakosok.

Karcfalva községben a fúvós hangszerek nagy tiszteletnek örvendenek. Több zenekar is létezett az 1900-as évektől napjainkig. A község fúvószenekarának mindig nagy szerepe volt a település életében hisz a nagyobb ünnepeken mindig zeneszóval tették szebbé az ünnepet. Így van ez napjainkban is, jelenlegi gyerek-fúvószenekar minden nagyobb eseményen tiszteletét teszi, szebbé varázsolva ezáltal az ünnepet. A térség minden tekintetben legfiatalabb zenekara 2007-ben jött létre a helyi kántor, Bálint Zoltán kezdeményezésére. A zenekart a községben élő tehetséges gyerekek alkotják. Hála a kántor odaadó munkájának és a gyerekek melléállásának, a zenekar szépen fejlődött és mostanra már nagyon bő repertoárral rendelkeznek. A zenekarnak jelenleg közel 70 tehetséges és odaadó tagja van.

A népdalok, a népzene tehát állandó része a felcsíki ember hétköznapjainak, ünnepeinek, éppen ezért nagyon fontos ezek megőrzése az utókor számára. A jelenlegi és jövőbeli zenészeknek hivatásszerűen művelniük kell a helyi népzenét, népdalt, ugyanakkor népnevelő, ízlésformáló elhivatottsággal kell megismertetniük a nép körében a ránk hagyott értéket, örökséget.

 

Forrás:

Kristály Lajos – Kristály Matild: Domokosi nagy hegy alatt. Csíkszentdomokos énekes népzenéje 1948-2008.

 
Portul popular
PDF Imprimare Email

Portul popular este un fel de manifestare directă a culturii unui popor, fiind în strânsă legătură cu viaţa maselor şi însoţindu-le destinul, păstrând şi explicând totodată amintirea diferitor evenimente marcante. Şi portul popular secuiesc este astfel. Oglindeşte în mod fidel istoria maghiarilor de-a lungul mai multor milenii, care a avut perioade importante în locuri atât de diferite din punct de vedere temporal şi spaţial. Şi istoria portului popular evoluează odată cu destinul, istoria maghiarilor.

În sens strict, prin port popular se înţelege acel port al cărui material este produs de însuşi poporul, iar hainele sunt realizate manual din aceste materiale. Portul popular variază în funcţie de regiuni, însă în cadrul unei regiuni date este strict uniform şi obligatoriu. În sens mai larg, se numeşte port popular şi portul al cărui material nu este produs de mâna poporului, şi nici hainele în sine nu sunt realizate de oamenii din popor, ci de mici meşteşugari, conform gustului poporului, în formă tradiţională.

Poporul secuiesc a purtat haine diferite în timpul iernii şi în timpul verii, în zilele de sărbătoare şi în zilele obişnuite. Portul popular variază şi în funcţie de vârstă în cazul ambelor genuri. Naşterea, învăţarea mersului, începerea şcolii, adolescenţa, căsătoria, bătrâneţea sunt câte o staţie în istoria porturilor unei persoane. Există diferenţe sociale în îmbrăcăminte şi în cadrul locuitorilor aceluiaşi sat. Clasele mai sărace - deoarece nu au posibilitatea reînnoirii garderobei, sau sunt nevoite să poarte haine demodate, de care cei mai bogaţi s-au plictisit - păstrează pentru mai mult timp portul vechi, decât sătenii mai bogaţi. Portul popular tradiţional s-a păstrat cel mai bine în cadrul ciobanilor, care trăiesc izolat de societatea rurală.

Etnografia delimitează un proces în cadrul căruia un popor renunţă la portul său tradiţional, adoptând un stil de îmbrăcăminte globalizat. Acest proces a culminat în zilele noastre şi paralel cu acest lucru şi portul popular în sine şi-a schimbat semnificaţia, modul de purtare. Ceea ce în societatea ţărănească tradiţională a fost îmbrăcămintea de zi cu zi, o parte organică a zilelor obişnuite şi a zilelor de sărbătoare, astăzi a rămas numai un costum de ocazie, purtat de către membrii comunităţilor la sărbători populare, sărbători religioase, diferite evenimente tradiţionale.

Portul popular secuiesc bărbătesc

Cea mai cunoscută piesă a acestuia o constituie cioarecii albi, strâmţi, mulaţi de corp, în cazul cărora diferă numai decoraţia cu şnur în funcţie de regiune, sau sat. La cioareci se potrivesc cizme negre împodobite cu şnururi, cu carâmbul semi-dur şi cămaşă albă de pânză sau ţesătură de in cu manşetă şi guler închis. Deasupra cămăşii se poată o vestă neagră, gri sau în anumite regiuni alb-roşie ori albastră - ornată eventual cu şnururi. Pe cap se pune de obicei în timpul verii o pălărie neagră, iar în timpul iernii o căciulă din blană de oaie rotunjită la vârf sau cu manşeta îndoită. Deasupra vestei se poartă un mintean de postav sau o scurtă de postav, sumanele lungi de culoare gri sau negru nu mai sunt purtate nici de persoanele mai în vârstă.

Astăzi, chiar şi bărbaţii care ţin cel mai mult la portul popular tradiţional poartă numai o haină neagră scurtă sau un sacou împreună cu cioarecii şi cizmele negre.

 

Portul popular secuiesc femeiesc

Principala piesă a acestuia este rochia compusă din două părţi: fusta şi vesta. Fusta este încreţită la talie, iar pe partea inferioară se coase o bandă de catifea mai lată sau mai subţire. În satele din Ciuc fusta se confecţionează din pânză de casă cu dungi colorate, lăţimea dungilor, combinaţia de culori fiind diferită de la sat la sat, în funcţie de vârstă şi de ocazie. Vesta subţire, scurtă poate fi confecţionată din materialul dungat al fustei sau dintr-un material unicolor cumpărat din comerţ, din catifea şi poate fi ornată cu şnururi sau cu mărgele. În faţa fustei se purta o catrinţă cu dungi mai înguste sau o catrinţă plisată din mătase unicoloră, respectiv ţesătură de in.

 
Dansul popular
PDF Imprimare Email

 

În viaţa oamenilor de la ţară dansul are un rol crucial. În cadrul petrecerilor cu dans s-au cunoscut şi s-au împrietenit fetele cu feciorii, aici au început şi uneori s-au şi terminat poveştile de dragoste. Faptul că majoritatea tradiţiilor au fost învăţate de tineri cu ocazia dansurilor, se datorează şi periodizării din cadrul unui an a ocaziilor de dans.

Ocaziile de dans de-a lungul unui an se pot clasifica în două perioade: „carnavalul verde”, perioada chefuirilor, balurilor de vară (perioada dintre Rusalii şi Postul Crăciunului) şi „carnavalul alb” (de la ziua Bobotezei - 6 ianuarie - până la lăsata secului), o perioadă foarte încărcată de petreceri, bufonerii. Este de reţinut, că în timpul iernii, din cauza faptului că oamenii trebuiau să lucreze mai puţin, existau mai multe posibilităţi, ocazii pentru dans, iar dacă luăm în considerare şi şezătorile din perioada carnavalului, care culminau de obicei în dans, şi de multe ori durau până dimineaţă, putem afirma, că tinerii de odinioară au dansat mult şi probabil că foarte bine. Desigur, se organizau seri de dans şi în timpul verii, însă acestea se desfăşurau exclusiv la sfârşitele de săptămână din cauza lucrărilor agricole de vară.

Regiunea a fost dintotdeauna de religie romano-catolică, prin urmare respectă duminicile. Această zi a însemnat etalarea rochiilor ţesute care mai de care mai frumoase, a cioarecilor, pieptarelor, vestelor tradiţionale ale mândrilor flăcăi. Atât cei tineri cât şi cei în vârstă mergeau la biserică, după care se plimbau prin piaţă, intrând câteodată şi în cârciumă. Feciorii şi fetele dispăreau ca prin magie, dar după amiaza, în jurul orei două, apăreau din nou la locul unde se ţinea seara de dans. Dansau puţin deoarece fetele trebuiau să se ducă acasă până la ora şase. Ajutau la treburile zilnice, iar dacă flăcăul venea să o ceară sau dacă fata s-a învoit cu prietena, seara se întorceau la dans şi continuau petrecerea. În acele vremuri era interzisă purtarea aceleaşi rochii la biserică şi la dans, în special din motiv că hainele frumoase trebuiau protejate, pentru că erau scumpe.

La seara de dans întotdeauna se strângeau întâi flăcăii. Discutau, mai beau, iar cei care aveau bani şi chef puteau cere un „joc” de la muzician. În această regiune dansurile fecioreşti erau denumite jocuri. Toată lumea avea propriul joc, învăţat de la feciori sau bărbaţi mai în vârstă, pe care l-au transformat, l-au personalizat pe placul lor, după propriul gust.

Astfel ajungem la faptul că la menţionarea unui anumit dans fecioresc trebuie revăzută şi sistematizată o uriaşă masă de material, care astăzi este deja pe cale de dispariţie, deoarece bătrânii dansatori dispar rând pe rând.

La seara de dans atmosfera se încingea odată cu apariţia fetelor. Feciorii începeau să joace din ce în ce mai des, dansatorii mai buni jucau în special atunci când puteau fi văzuţi de cât mai multe fete. Între timp cereau de la muzician şi dansuri denumite „héjsza” (dans în lanţ) sau „kezes” (chezeş). În aceste dansuri puteau lua parte toţi participanţii serii de dans. Când s-au adunat toţi, a început balul, muzicienii cântau serii de muzică de dans, iar între două serii de dansuri unii obişnuiau să iasă la „numărat stele” (pentru a face curte, a se săruta) Cei care nu aveau iubită încercau să atragă atenţia asupra lor: cereau un nou joc de la muzician (l-au plătit), care era cântat numai pentru persoana respectivă, jucându-l singur, aceasta fiind o bună oportunitate pentru a arăta fetelor priceperea sa. Feciorii buni dansatori au găsit întotdeauna mai uşor iubite. După pauză urma o altă serie de dansuri. În cadrul unei serii era posibilă combinaţia mai multor dansuri: ceardaş lent (unguresc lent), ceardaş des, dans nemţesc lent (vals lent), dans nemţesc des (polcă deasă), ceardaş, ţeper (cepper), vals, tangou (dansuri dansate începând din anii 20 ai secolului XX.), dans nemţesc lent, „szökős”.

Muzicienii erau contractaţi pentru un an întreg, nu erau plătiţi cu bani, ci cu bunuri (lemne, grâu, cânepă, cartofi, etc.) sau servicii.

În satele din acea vreme muzicienii nici nu aveau nevoie de mulţi bani, banii necesari pentru viaţa de zi cu zi fiind plătiţi cu vârf şi îndesat de feciorii care jucau. Tot aşa se rezolva şi plata pentru încăperea unde se ţineau serile de dans. Această casă, de obicei nelocuită, era cerută de persoanele care organizau dansul, aceştia fiind responsabili de ea.

Era caracteristică utilizarea contrabasului cu două coarde, iar mai târziu (1950-1970) a contrabasului cu patru coarde. Violoncelul şi cimbalul erau de asemenea printre rechizitele grupului. Erau generale orchestrele cu trei membri: violonistul, contrabasistul şi percuţionistul. Toate corzile contrabasului cu patru coarde erau acordate la un singur sunet (D), în afară de cea subţire, care trebuia ciupită, şi era mai înaltă cu o octavă decât celelalte coarde.

Astăzi sunt cunoscute şi dansate următoarele dansuri:

A. dansuri fecioreşti:

1. Dansul unguresc (berbuncul secuiesc)

2. „Féloláhos - hátrajárós- árgyelános” (Ardelean)

3. Joc rusesc

 

B. Dansuri în perechi:

a. „Kezes” (chezeş)

b. Ceardaş lent (unguresc lent)

c. Ceardaş des

C. Dansuri de societate:

1. Nemţescul lent

2. Polca deasă

3. Ţeper („Cepper”)

4. Barza (Gólyás)

5. Evreiescul (Öreg zsidó)

6. Hadd el te, kicsike…

7. „Változtatós”

8. În afară de acestea se dansa şi dansul „hétféle” (şapte feluri)

D. Dansuri în lanţ: „héjsza” (heisa)

E. Dansuri care se pot încadra în erotica populară:

- Dansul soacrei mici

- Ursul

Sursa:

Pe baza culegerii lui Sándor Csaba şi Török Anna

 


 

Hartă

 

Terkep

Eseménynaptár

Esemenznaptar

Atracţii turistice

No valid database connection You have an error in your SQL syntax; check the manual that corresponds to your MySQL server version for the right syntax to use near '' at line 1 SQL=SELECT title FROM jos_sections WHERE id =
Összes látnivalók >>