Istorie
PDF Imprimare Email

 

Călătorul, ajungând în Secuimea care încadrează marginea estică a ţării; după ce a trecut prin reţeaua complicată de văi a scaunului-mamă secuiesc, Scaunul Odorheiului, şi ajunge la acel imens lanţ de trahit, care, detaşat de corpul străvechiului masiv al Harghitei cu trei vârfuri, se ramifică atât în sus cât şi în jos, fiind acoperit de păduri de brad, va tinde să creadă, că a ajuns la sfârşitul ţinuturilor populate, că acolo începe acel lanţ muntos lat de o milă, aproape nepătruns, plasat de către însăşi Creatorul la graniţa ţării drept zid de apărare. Însă se înşeală, deoarece peste acest uriaş lanţ muntos, peste acest extraordinar zid stâncos, se întinde un meleag detaşat, complet izolat de toate celelalte regiuni, o Arcadie a acestei ţări muntoase (a părţii transilvănene), care poate trezi interesul observatorului atât datorită caracterului deosebit al peisajelor sale, cât şi graţie originalităţii poporului său, a multitudinii izvoarelor sale istorice străvechi şi a bogăţiei resurselor naturale.

Acest ţinut, de care ne apropiem în mod justificat cu mari aşteptări, nu este altul, decât Scaunul Ciucului, amplasat la graniţa ţării.”

Orbán Balázs

„Descrierea Ţinutului Secuiesc”

Bazinul, odinioară mlăştinos, însă cu un peisaj romantic, bogat în zvârlugi, a adăpostit satele formate peste terenul inundabil al Oltului. Reţeaua corelată de lacuri ajunge până la poalele munţilor, iar cu trecerea secolelor locuitorii aşezărilor au urmat retragerea apelor. Şi ruinele de cetăţi aflate la cel mai înalt nivel sugerează, că acestea au format odinioară o unitate mai strânsă cu aşezările. Pe versanţii munţilor unele dintre locurile unde s-a practicat odinioară agricultura de versant sunt deja acoperite de păduri. Următorul nivel, la o altitudine mai joasă, este marcat de ruinele unei biserici, cunoscute sub numele de „Csonkatorony” (Turnul ciunt) aflate la Tomeşti, dar şi urmele unor foste aşezări confirmă acest lucru.

Cronicile menţionează de asemenea că secuii stabiliţi în Ciuc nu au ocupat iniţial locurile bisericilor de azi, ci şi-au construit adăposturi mult mai departe de valea Oltului, la picioarele munţilor. Acest lucru nu este susţinut numai de ruinele turnului din Tomeşti, ci este menţionat şi în însemnări istorice, că iniţial localitatea Cârţa s-a format de asemenea în jurul locului denumit Madicsa, iar adăpostul primar al Sândominicului ar fi putut fi Tarcăul de odinioară. Ramificaţia celor trei bazine ale Ciucului (Ciucul de Jos, Ciucul de Mijloc şi Ciucul de Sus), asemănătoare cu trei braţe întinse a fost formată de Pasul Tuşnad, Strâmtoarea Jigodinului şi Pasul Bogáti.

Şi plasamentul satelor din Ciucul Superior aminteşte de jocul euforic al forţelor naturii, deşi reţeaua de aşezări este unică: satele sunt alipite aproape până la imposibilitatea de a le distinge, iar călătorul sesizează că a ajuns în aşezarea învecinată numai datorită panoului de la marginea drumului, care indică numele localităţii. Iar această depresiune extraordinar de frumoasă, încercuită de vârfuri pitoreşti, se termină în cea mai muntoasă regiune a Ciucului, unde se şi află izvorul Oltului şi cel al Mureşului.

„Ca păstrăvul în pârâul de munte, aşa se îndreaptă locuitorii celor şase sate secuieşti din Ciucul Superior în sus, în valea tot mai îngustă a Oltului, şi în contrast cu ceilalţi locuitori ai zonelor montane din Transilvania, ei construiesc numai pe suprafeţe curate, netede, respectând nişte reguli stricte. (Kurkó Gyárfás: Pâine grea)

Locuitorii de la poalele muntelui Harghita, încărcaţi de memorii istorice, au considerat că libertatea este cea mai mare valoare a lor, şi au dorit să o păstreze în orice condiţii, deoarece numai astfel s-a putut menţine un popor atât de mic între marile naţiuni, numai astfel s-a putut împiedica contopirea, moartea naţiunii.

Dintre evenimentele care au pus la încercare sufletele umane de-a lungul multor secole neîndurătoare, amintim devastările produse de turci şi de tătari, în urma cărora pierderile, jafurile au atins punctul culminant pe întreg teritoriul Ciucului în anii 1656 şi 1661. În cel de-al doilea caz, în Transilvania devenită ezitantă în „infidelitate”, trupele paşei de la Timişoara au pedepsit Ciucul oscilant: au ars 26 de biserici, zece mii de oameni au fost luaţi în robie.

În anul 1694 a avut loc ultima mare invazie a tătarilor, care a pus la încercare întregul Ciuc de Sus, deşi anterior (în anul 1677) populaţia a fost deja decimată de ciumă, iar în anul 1708 această epidemie a făcut din nou ravagii în Secuime, pentru ca între 1717 şi 1719, timp de doi ani, să facă victime în mod neîncetat: numărul populaţiei s-a redus la aproape o jumătate.

O altă mare încercare pentru secuime a fost probabil una dintre cele mai agitate perioade ale istoriei Ardealului, care a început cu răscoala secuilor din anul 1562. În perioada evului mediu obligaţia la serviciul militar a fost un lucru caracteristic în Ciuc, iar acest lucru a fost cauza unei serii de violări ale drepturilor secuimii. În anul 1564 - cu doi ani după reprimarea răscoalei secuilor - secuii de rând din Ciuc protestează prin înaintarea unei petiţii voievodului János Zsigmond, împotriva ignorării libertăţilor lor. Pentru că nu obţin un remediu de drept, răscoalele se continuă una după alta (1572-1595), toate fiind însă suprimate, şi astfel familia Báthori aflată la tron la acea vreme a dobândit dispreţul secuilor.

În astfel de împrejurări a ajuns pe tronul voievodal cardinalul Báthori András (în anul 1599), care a domnit urmând o metodă laică, şi a încercat să compenseze tot ceea ce predecesorii săi au ruinat. Însă era deja prea târziu pentru acest lucru, deoarece împăratul străin s-a folosit de dispreţul poporului, şi chiar l-a aţâţat mai departe, iar cu ajutorului voievodului Mihai Viteazul secuii din Sândominic au fost convinşi să ucidă pe ascuns cardinalul-voievod. La ştirea asasinatului papa a excomunicat satul, după care locuitorii Sândominicului, pocăiţi, au înălţat o cruce la locul tragediei, pe care se poate citi următoarea inscripţie:

„AICI SE ODIHNEŞTE CARDINALUL BÁTHORI

VOIEVODUL TRANSILVANIEI SFÂRŞITUL AICI ÎŞI GĂSI

MOARTEA LUI DATORÂNDU-SE LUI KRISTÁLY ANDRÁS,

CU UN AN ÎNAINTE DE 1600. CU ŞAPTESPREZECE

ŞI DOUĂ SUTE DE ANI DUPĂ ACEEA S-A ÎNĂLŢAT ACEASTĂ CRUCE,

PENTRU CA SĂ DEVINĂ UN SEMN ETERN.”

Monarhia habsburgică stabilită în Transilvania la sfârşitul secolului al XVII-lea a afectat secuimea prin intervenţiile sale cu caracter negativ. Hotărârea adunării naţionale convocate după răscoala din anul 1652 revocă dreptul etern al secuilor de rând la libertate naturală, iar mai târziu, din cauza diferitor motive politice, se renunţă la serviciile grănicereşti ale secuimii, pentru ca să le poată fi percepute taxe. Însă mai târziu dinastia este nevoită să tragă concluzia, că serviciile grănicereşti ale secuilor sunt indispensabile. Iar atunci regiunea este supusă unei noi încercări, una mai grea decât oricare dintre cele precedente.

Drept reacţie la campania de recrutare a comisiei de organizare, în anul 1762 bărbaţii din Gheorgheni au negat în mod neaşteptat depunerea jurământului de credinţă, nefiind de folos nici promisiunile şi nici ameninţările, ba chiar şi Ciucul s-a alăturat celor din Gheorgheni, dezordinea devenind absolută, în ciuda schimbării de mai multe ori a conducătorilor comisiei de recrutare (întâi generalul Buccow, după care sublocotenentul Siskovits), şi a metodelor aplicate (prima dată amăgire, după care promisiuni, iar mai târziu ameninţări) populaţia revoltându-se peste tot. Din cauza oştirilor germane ameninţătoare – pentru ca sfânta sărbătoare de Crăciun, care se apropia, să nu fie ruinată de lupte - bărbaţii din Ciucul de Sus au ieşit în pădurile împrejmuitoare, iar pe data de 5 ianuarie 1764 au pornit din Valea Szalonka de peste Lutoasa spre Topliţa, însă din cauza numărului mare mulţimea protestatoare nu a fost primită de către comisia de recrutare. Atunci au pornit spre Siculeni sub conducerea lui Boross István, pentru a înainta o scrisoare paşnică de protest împotriva violării drepturilor poporului. A participat câte un reprezentant din fiecare sat sub un steag alb, care a exprimat intenţiile lor paşnice. Însă şirul de tunuri care înconjura la acea dată localitatea Siculeni a măturat delegaţia, după care au deschis focul şi asupra locuitorilor care încercau să se salveze. Nu a fost o ciocnire armată, ci un masacru crud, sângeros, un măcel cumplit, cunoscut şi sub numele de „primejdia de la Siculeni”: „ locul „Vecerniei Siciliene” a secuimii, trista amintire a nopţii sfântului Bertalan în context politic, pluteşte peste peisaj ca o furtună sinistră acest cuvânt: Siculidium: drept un îndemn al istoriei” /Orbán Balázs/

Tiranii au vrut să provoace frică în Secuime, însă au reuşit numai să stârnească dispreţ împotriva lor. Pe groapa comună situată între localităţile Ciceu şi Siculeni se află mormântul naţional şi monumentul pe care  organizatorii masacrului au afişat următoarea inscripţie: CASTIGATA SEDITO SICULORUM DOMITA SICUMORUM SUPERBIA HIC JACET  („ Pedepsirea trădării secuilor. Aici se odihneşte mândria înfrântă a secuimii”)

Posteritatea laconică a răspuns la această inscripţie:

„ AICI ŞI-A RIDICAT HAINIA ALTAR,

SPUNE PENTRU CĂLĂII NOŞTRI PSALMUL CIX.”- care blestemă în mod crunt pe cei care ucid oameni nevinovaţi.

Pe placa de  marmură de dimensiuni considerabile a monumentului actual se poate citi următorul text: „ În memoria celor 200 de martiri secui fără apărare din Ciuc şi Trei Scaune ucişi de către trupele împărăteşti în zorii zilei de 7 ianuarie 1764 în apropierea localităţii Siculeni, cu ocazia organizării silnice a trupelor grănicereşti, care au murit pentru libertatea strămoşilor; ridicat din recunoştinţă de către succesori în anul 1889” La data de 8 octombrie 1905 obeliscul a fost inaugurat în cadrul unor momente festive; pe acesta putem citi rândurile de omagiere ale lui Dr. Balló István:

„ Secuime! Sângele strămoşilor tăi aici s-a scurs,

Prinşi de braţul răzbunător al tiranului crunt.

Libertatea lor constituţională apărându-şi,

S-au stins multe vieţi nevinovate în mod ruşinos.

Deşi răpuşi de arme înverşunate,

Amintirea lor rămâne pentru totdeauna, nu dispare.

Dacă de ei cu pioşenie sinceră vă amintiţi,

Amintirea strămoşilor până în vecii vecilor va trăi.”

Noaptea de Sfântul Bertalan al secuimii nu a fost ultima încercare pentru acest popor care merita o soartă mai bună. Întâi lupta pentru libertate pierdută - în care secuii au luptat cu inima curată, demni de trecutul lor, în armata lui Bem - a încercat sufletele, după care secuimea a trebuit să suporte după Primul Război Mondial şi consecinţele Tratatului de la Trianon,  care este inacceptabil chiar şi în prezent, şi cu care s-a încheiat o altă etapă a istoriei lor.

Secuii din Transilvania care aparţin acum la alte state, au sfidat în continuare cei care au acţionat în contra lor, şi şi-au apărat drepturile în mod încăpăţânat. Însă violatorii de drepturi au părut întotdeauna mai puternici, deoarece au profitat de puterea lor: au abuzat de ea. Aşa s-a întâmplat şi în toamna anului 1944, când aşa numiţii gardişti ai lui Maniu au comis atrocităţi grave în mai multe sate ale Tărâmului Secuiesc, unde au ridicat coloane în memoria victimelor. Stâlpul funerar de lemn sculptat de la Mădăraş menţionează două nume, cu inscripţia de mai jos: „10 octombrie 1944. Victima de la Mădăraş a urii oarbe şi a răzbunării. A fost EXECUTAT.” Crucea memorială de la Sândominic menţionează unsprezece victime.

 

 
 

Hartă

 

Terkep

Eseménynaptár

Esemenznaptar

Atracţii turistice

No valid database connection You have an error in your SQL syntax; check the manual that corresponds to your MySQL server version for the right syntax to use near '' at line 1 SQL=SELECT title FROM jos_sections WHERE id =
Összes látnivalók >>